De peste douăzeci de ani ne luptăm pentru eficientizarea şi creşterea performanţei unor servicii publice sau sectoare în care statul s-a dovedit a fi nu tocmai cel mai bun furnizor. Abia anul care a trecut, prin consensul politic aproape unanim al Parlamentului României, a fost adoptată Legea nr.178/2010, lege care reglementează raporturile dintre sectoarele public şi privat.

Deşi chiar la nivel european nu există o „reţetă” sau un cadru clar al formelor şi domeniilor în care parteneriatul public-privat se poate manifesta, la nivelul ţării noastre, acest act normativ, abia aprobat, şi-a găsit deja expresia în demararea construirii a şase noi spitale regionale de urgenţă la nivel naţional în municipiile Cluj-Napoca, Craiova, Iaşi, Târgu Mureş, Timişoara şi Bucureşti.

Premisele acestei prime colaborării dintre sectoarele public şi privat sunt extrem de optimiste, în sensul că se estimează că numai după 2-3 ani aceste unităţi spitaliceşti vor intra pe profit, iar după alţi 4-5 ani de funcţionare, investiţiile, de peste 200 de milioane de euro pentru fiecare spital, vor fi amortizate.

Dacă supunem comparaţiei aceste proiecte cu sărăcia actuală a spitalelor româneşti, lipsa lor de dotare şi veşnicele arierate către furnizorii de materiale sanitare şi servicii, cred că putem afirma cu tărie că parteneriatul public-privat trebuie extins şi în alte domenii deficitare, acolo unde statul nu este în măsură să finanţeze şi să susţină servicii publice de calitate şi într-un mod eficient.

Din acest punct de vedere, România nu duce deloc lipsă de sectoare de activitate pe care statul nu le poate susţine. Mă gândesc în primul rând la sectorul educaţiei, de la nivelul creşelor şi grădiniţelor până la cel universitar.

Nu cred că este cineva care să poată contesta lipsa acută de creşe şi grădiniţe la oraşe, precum şi incapacitatea bugetelor universităţilor de a dota corespunzător laboratoarele în scopul cercetării aplicate.

De asemenea, unul dintre principalele beneficii pe care parteneriatul public-privat îl poate aduce este legat de cooperarea în domeniul infrastructurii de transport. România, în ciuda investiţiilor derulate în ultimi douăzeci de ani, nu se poate bucura de o infrastructură modernă, rapidă pentru transportul de mărfuri şi eficientă din perspectiva costurilor economice.

Mai mult, poziţionarea noastră geoeconomică, atât pe axa Nord-Sud, cât şi Sud-Est a Europei, ar putea aduce avantaje de competitivitate uriaşe, pe toate componentele de transport: maritim, fluvial, feroviar şi rutier. Niciuna dintre componentele mai sus menţionate nu se autoexclud, ci ele se completează reciproc, creând premisele atragerii de noi investiţii străine directe în România. România poate deveni placa turnantă a investiţiilor europene, care ţintesc să fructifice propriile produse pe pieţele Federaţiei Ruse sau ale Orientului Mijlociu şi Apropiat.

Companii de prestigiu, atât vest-europene, cât şi de peste Atlantic, sunt interesate să investească în infrastructura critică din România. Drumul deschis în parteneriatul public-privat din sănătate nu trebuie să se oprească doar aici, ci trebuie să continue şi în educaţie, mediu sau lucrări de infrastructură. Numai prin proiecte pe termen lung România are şansa să se modernizeze şi să recupereze decalajele faţă de media europeană.

(Şedinţa Camerei Deputaţilor din 8 martie 2011)