Nimeni nu mai poate contesta astăzi că problema securităţii alimentare a devenit o preocupare nu numai pentru ţările subdezvoltate, ci şi pentru ţările care ani de-a rândul s-au bucurat de supraproducţii agricole şi de exporturi importante de produse agro-alimentare. Creşterea constantă a indicelui preţurilor produselor agro-alimentare a determinat presiuni inflaţioniste în majoritatea statelor lumii, consumul populaţiei reducându-se şi el semnificativ. Chiar şi aşa, specialiştii OECD anticipează o creştere de peste 50% a preţului la alimente, până în anul 2030, la nivel global.

De mai bine de un deceniu oameni politici, savanţi şi societatea civilă încearcă să răspundă la întrebarea „Pentru ce producem? Pentru biocombustibili sau alimente!?” ştiindu-se că o parte semnificativă din suprafaţa agricolă mondială a început să fie afectată de culturi destinate producţiilor alternative de combustibili, reducându-se substanţial suprafeţele destinate consumului final al populaţiei.

De asemenea, chiar dacă dilema încălzire globală sau răcire globală nu a fost încă rezolvată, capriciile naturale au început să afecteze, din ce în ce mai mult, suprafeţe însemnate de culturi agricole, fie prin deşertificare determinată de secete fără precedent, fie prin grindină, alunecări de teren sau inundaţii.

Dincolo de aspectele pur cantitative ale problemei alimentare trebuie să acordăm o atenţie sporită şi calităţii acestor produse. Pe de o parte, dezbaterile în jurul Organismelor Modificate Genetic nu au ajuns la o concluzie univocă în privinţa influenţei lor asupra sănătăţii umane. Pe de altă parte, în goana după maximizarea profiturilor, din ce în ce mai mulţi producători utilizează metode periculoase pentru sănătatea populaţiei. Îmi vine acum în minte scandalul dioxinei care a marcat producţia de carne de porc din Germania sau creşterea fără precedent a amelioratorilor, coloranţilor şi emulgatorilor din produsele destinate consumului final.

Cazul particular al României ar fi trebuit să fie unul cu totul fericit, având în vedere potenţialul atât calitativ, cât şi cantitativ al solului românesc. Din nefericire, utilizarea suboptimală a acestei resurse naturale ne pune în postura unor importatori însemnaţi de produse alimentare şi nicidecum în situaţia atragerii de avantaje competiţionale pe pieţele externe, printr-un sold pozitiv al balanţei comerciale pe acest segment.

Soluţiile sunt la îndemâna noastră şi se referă în principal la creşterea suportului pentru fermierii români, încurajarea creditului agricol, înlăturarea oricăror practici de dumping comercial pe piaţa internă, stimularea asigurărilor agricole şi crearea tuturor premiselor ca fermierii români să poată intra pe piaţa internă şi intracomunitară.

Politica agricolă din România trebuie să aibă ca obiectiv final transformarea sa într-o activitate profitabilă şi încurajatoare pentru cei care decid să se dedice acesteia, utilizarea la maximum a resurselor agricole din România şi acoperirea pieţei interne de produse de calitate superioară. În acest fel, provocările mondiale asupra securităţii alimentare ar fi înlăturate.

(Şedinţa Camerei Deputaţilor din 8 februarie 2011)